ION BARBU s-a născut la 4 mai 1928 în comuna Bicaz- Chei, jud. Neamț. Părinții lui au fost Solomon și Rusandra. A mai avut o soră mai mică, Ileana, care a plecat la Domnul, și care a avut trei băieți, Ion, Viorel și Nicușor. Moșu Solomon a fost printre primii credincioși din sat și a avut multe de suferit din partea rudelor și autorităților. În 1953 Ion s-a căsătorit cu Ioana Dandu și au avut două fete, Aurelia și Lenuța care locuiește în Piatra Neamț. În septembrie anul acesta au avut 67 de ani de căsătorie. A avut 5 nepoți: Mihaela și Michael, din partea lui Aurelia și Dana, Iulia și Estera de la Lenuța. A avut cinci stănepoți: Andrei și Vanessa, Sammi și Emma, Ethan și Michael Jr.
Au fost creștini ortodocși, dar în anul 1977 s-au hotărât să-l primească pe Domnul Isus. În acest timp fr. Barbu lucra ca miner la cariera de calcar în schimb de noapte. A fost o explozie puternică și el a fost aruncat departe pe un morman de pietre, iar când au sosit cei care ajutau, nu s-au dus la el crezând că este mort. Însă după un timp au văzut că a început să miște și l-au dus la spital al Piatra Neamț unde a stat 3 luni. A avut piciorul stâng rupt în două locuri, arsuri și tot atunci și-a pierdut auzul la urechea stângă, iar colegii lui i-au spus în batjocură că l-a pedepsit Dumnezeu că și-a părăsit credința strămoșească. Dar Ion le-a spus:
„Pentru că l-am primit pe Domnul Isus, El mi-a dat viață și n-am murit!” Dumnezeu l-a răsplătit pentru credincioșia lui cu frumoasa vârstă de 92 de ani, pe când toți colegii lui au murit de mult. A fost botezat cu piciorul în ghips și l-a mărturisit pe Domnul Isus tuturor colegilor, rudelor, vecinilor. În această perioadă a învățat cântarea” La miezul nopții va veni Isus cu pas domol” și când s-a sculat dimineața i-a cântat cântarea soției, sora Ioana.
În 1994 au emigrat în America și cu toate că era pensionar, a lucrat ca să aibă căsuța lor, mașina lor și să nu necăjească pe nimeni, să aibă pensia lui ca să nu ceară de la stat.
În ultimii 3 ani urechea nu a mai vrut să coopereze cu aparatul auditiv și nu ne-am mai putut înțelege, decât prin scris și citirea buzelor.
În ultimii ani demenția și-a spus cuvântul și nu-și mai aducea aminte de lucrurile recente. Durerea mare a fost că nu a mai recunoscut-o pe soția lui care toată viața l-a îngrijit și s-a sacrificat pentru el, și ea la rândul ei fiind foarte bolnavă în ultimii ani. Își amintea din tinerețea lui, cum s-a dus cu tatăl lui s-o ceară în căsătorie – așa i-a rămas soția în memoria lui, tot tânără.
În ultimii ani s-a rugat Domnului să îl ia acasă, s-a căit de toate păcatele, a citit Biblia chiar și când era copleșit de demență, cărțile lui preferate fiind Psalmii și Isaia. S-a rugat mult Domnului și i-a mulțumit pentru tot ce i-a dăruit, pentru femeia care-l îngrijește și-i dă de mâncare. Până în ultimele luni de viață își fredona cântările preferate:” M-a cuprins un dor de-acasă”,” La miezul nopții va veni”,” Isus al meu prieten bun”.
A fost un om simplu, dar cu o inimă mare care l-a iubit pe Domnul și a dorit să meargă la El.